duminică, 19 iulie 2015

Nu-mi luați dansul și prietenii!

https://www.youtube.com/watch?v=Pi-uiD7X554


Bine, prietenii nu mi i-a luat nimeni. Au plecat ei, nu pentru că au vrut... ba nu, pentru că au vrut, pentru că au uitat valorile pe care ne-am construit prietenia. Pentru că se complac, pentru că, pentru că. De ce m-aș complace într-o situație fără să am un prieten lângă mine? Măcar dacă o fac să am și cui mă plânge.
Oricum, e ciudat să te întâlnești cu trecutul recent și să poți trece mai departe. Dar, din păcate, am fost învățată să nu trăiesc în trecut, chiar dacă îmi e dor de el sau aș vrea să schimb ceva. Nu mai e nimic de schimbat. Ce s-a dus, dus rămâne. Vorba cuiva drag "dar să lăsăm morții în pace". Îi lăsăm că nu avem ce face, doar nu-i mai dezgropăm să stăm de vorbă cu ei, dar asta nu înseamnă că nu ne amintim. Psihologic nu prea e corect. Ar trebui să trăim mereu în prezent, să profităm de clipe, dar nu mereu avem clipe de pe urma cărora să profităm. Dacă am rupt acel trecut am făcut-o cu un sens. Degeaba iți e dor, pentru că nu va mai fi niciodată ce-a fost. Sunt momente în care crezi că acei prieteni chiar vor rămâne așa pe viață, cel puțin atunci când sunt în preajma ta. Aiurea. Chiar dacă oamenii nu se schimbă, preferă să trăiască în nemulțumire.
Nu mai vreau oameni nemulțumiți în jurul meu. Sunt sătulă de mine, nu mai sunt dispusă să îmi facă și alții capul calendar. Hai să ne distrugem viețile separat, pentru că oricum nu am putut s-o facem împreună. Dacă după ani de zile în care am mâncat împreună, am plâns unul pe umărul celuilalt, ne-am sfătuit, ne-am bătut, ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am sunat la cele mai nepotrivite ore pentru că aveam nevoie de ajutor, am jucat piese regizate de noi pentru a corupe, răni sau mai știu eu ce prostii ne treceau prin cap. După toate lucrurile pe care, eu, cel puțin, le-am ținut doar pentru mine, dacă după toate astea reușește o terță persoană să distrugă un întreg grup. Un concept chiar. Atunci nu mai are nici un sens.
Am fost toți neînțeleși, introvertiți, dar uniți. Acum am rămas niște simpli oameni. Atunci puteam trece prin orice pentru că eram împreună, acum ne agățăm singuri de colac și uneori nu reușim să ajungem la mal.
Așa a fost să fie, poate așa va fi și de acum încolo. Și atunci am fi mutat munții din loc, doar pentru că noi puteam. Acum nu mai facem nimic. Doar ne lăsăm conduși de viață, unde o vrea ea să ne ducă. Și doar anul trecut pe vremea asta conduceam noi viața. Plănuiam și distrugeam :)) pe oricine se lua de vreunul dintre noi. Și le-am dat-o câtorva. Unora chiar subtil și frumos. Probabil că nici până în ziua de azi nu au înțeles de unde li se trage. Dar atunci nu se putea lua nimeni de noi fără să plătească, pentru că eram un tot și făceam ca lucrurile negative să dispară, dar nu oricum. Îi făceam pe ceilalți să simtă ce-am simțit și noi.
Ne-am acceptat așa cum eram pentru că noi chiar știam să iubim, să nu ne judecăm, să nu ne punem piedici și, mai ales, să ne distrugem personalitățile unii celorlalți. Știam că prietenia adevărat, ca și iubirea, înseamnă acceptarea totală cu toate defectele și calitățile. Apoi, pe rând, am ales să ne acceptăm de la distanță. Doar pentru că altcineva s-a băgat, ceea ce ne-am promis că nu se va întâmpla niciodată. Acum alegeți pentru voi, nu vreau să am grija voastră, nu mai am de ce. Asta e ceea ce v-ați dorit până la urmă. Eu n-am de gând să ajung în butoiul cu alcool pentru a trăi. Dacă voi simțiți nevoia să vă distrugeți viețile și să trăiți în trecut e treaba voastră, dar nu mai suntem ce eram și asta ar trebui să acceptați mai întâi voi, pentru că eu am acceptat de foarte mult timp lucrul ăsta. Și sunt convinsă că fiecare se va regăsi și va înțelege. Pentru că lumea ar putea spune că am fost oricum, dar proști n-am fost niciodată. Și dacă am avut momentele noastre era celălalt care să ne dea o palmă. Eu tot nu înțeleg de ce după atâtea palme date unul nu s-a trezit. Dar nici asta nu mai e treaba mea.
Da, DJ Văru' poate că are dreptate. Mie îmi e cel mai dor, pentru că eu aveam acea legătură specială. Pentru că aveam mereu capacitatea de-a concepe planuri diabolice și a le pune în aplicare. Ideea e că o făceam împreună și da, îmi e dor de zilele alea în care nu aveam un leu în buzunar, dar noi tot făceam în așa fel încât să ne distrăm.
Dar eu nu veau să rămân un simplu om, iar voi știți asta. Fiecare în parte. E adevărat că nu pot face singură ceea ce făceam împreună, dar, cel puțin, nu mă complac în situația de-a accepta ceva ce nu mă merită. Și pentru ultima oară, nu vă merită decât cel/cea care nu va încerca niciodată să vă schimbe, ci o veți face voi de bună voie fără să vi se impună. Am spus-o de o mie de ori, dar nu ați înțeles nimic. Degeaba faceți sacrificii dacă nu sunteți împăcați cu voi, degeaba stați lângă oameni care nu vă oferă nici o satisfacție, pentru că v-ați distrus sufletele. Nu contează banii, nu contează să "nu mori singur" că tot singur mori, contează fiți împăcați cu voi. Chiar sunteți?

marți, 7 iulie 2015

Încă îi spun "Pa, Piți", când ies din casă!

Încă nu mă pot obișnui că am rămas singură într-un apartament prea mare pentru mine. Încă îl aud miorlăind uneori și de fiecare dată când urc scările am senzația că mă așteaptă la ușă. Dar nu mă mai așteaptă. Nu se mai urcă la mine în brațe, iar atunci când sunt tristă nu mai are cine mă înveseli. Uneori nu vreau să mă întorc acasă, alteori vreau doar pentru că știu că e undeva aici și mă așteaptă. Sunt nerăbdătoare să-l văd, așa am fost mereu, dar acum nu mai e decât o stafie care trece tăcută prin casă. Poate mă caută, poate nu, poate doar vrea să stea la fereastra lui preferată și să doarmă cu mine în brațe. Nu mai pot intra în dormitor, pentru că acolo practic mi-a murit în brațe.
Nu mă mai pot uita la perna lui, pentru că știu că, chiar dacă mai e acolo, o fărâmă din sufletul lui, el nu mai e.
Au rămas doar amintirile, nouăzeci la sută fericite, nefericite sunt doar cele în care el era bolnav.
Încă nu pot conștinentiza că nu mai e. Și atunci când o fac nu mai sunt capabilă de nimic. Nu mai e nimeni care să mă asculte, să mă certe, să mă zgârie, să se joace, să mă facă fericită. Dar el oare e fericit? Sper că e. Asta e singura speranță pe care o am. Vreau să fie, chiar dacă mă simt abandonată. El e familia mea. Cealaltă familie a mea. Am fost doar noi doi mult, mult timp. Cum să accept asta? Încă nu știu cum, poate cu timpul. - Scuze greșelile, dar nu mai văd prea bine. Scuze orice. Nu-mi pasă. Îmi e doar dor de el și-l vreau în brațe.








Cel mai frumos!





miercuri, 1 iulie 2015

Durerile sufletului, cel puțin, mai sunt compensate de cele scriitoricești.

S-a dus și eu nu mai am ce face decât să-l jelesc zi și noapte. Poate și de aia accept să tot plec de acasă pe nimic, doar să nu-l mai aud cum mieună când intru în casă, să nu-i mai aud lăbuțele care se îndreaptă spre mine, el fiind niciunde în casă. Uneori mă trezesc că-l caut, dar nu-l găsesc.
Eh, asta e o altă experiență de viață afurisită. Trei ani de ghinion? Ăsta e al treilea. Dar, pe lângă asta, ei bine mai avem și câteva lucruri bune. Crime Scene Press a scos cărți noi, printre care și "Jucătorul" meu, care, desigur, are un succes.
Biblioteca Județeană Iași, în frunte cu minunatul Dan Doboș, ne-a invitat acum pe 9 iulie să facem o lansare acolo - în toamnă vom merge și la Vâlcea și la Deva și la Ialomița și vă mai spun eu pe unde. E vorba de mine, George Arion și Stelian Țurlea. Clar cei mai buni dintre cei buni.
Cu toate că m-am tot bosumflat când îmi zicea "vărul" meu că vrea să bage reclamă în "24 Plus", ieri când mi-am văzut cartea în revistă chiar m-am bucurat. Uneori chiar sunt taur, n-am ce face. Lucrurile încep să se lege ușor, ușor și sper să rămână așa. Om mai vorbi, n-om mai vorbi. Dar, până una alta le mulțumesc "nebunilor" care au tot încercat să mă scoată din starea pierderii iubirii mele mici. Oameni de la care nu m-aș fi așteptat. E bine așa, e bine.


sâmbătă, 27 iunie 2015

Știu, poate e grav, poate nu, dar mai scriu și să câștig, așa că vă rog deschideți linkurile.

Pe el l-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine. Nu o să încorporez un link pentru că aș simți că nu-i dau nici o șansă. Marea iubire a vieții mele s-a dus și nu știu cum să-mi găsesc calea.

http://ro.blastingnews.com/societate/2015/06/cum-influen-eaza-animalele-de-companie-cre-terea-copiilor-00456981.html

Pentru ei am scris că sunt buni, nu îi iubesc pe toți, dar le recunosc valoarea.

Campionatul de poker mi se pare important pentru un oraș ca Piteștiul, tocmai de aceea am scris și aș vrea să fiți la curent. Mulțumesc!

vineri, 26 iunie 2015

Vă cer scuze, dar cerul plânge.

Era deja mort și totuși atât de frumos. Astăzi 26/06/2015 a decis să mă lase singură. Știu că îi am pe ai mei, dar cu toate astea Piți a fost viața mea, iar acum nu îmi mai găsesc calea. Aș fi fost dispusă pentru el să stau 17 ore să muncesc pe 1000 ron numai să știu că-i pot asigura tot ce are nevoie. Acum, pentru mine, contează mai puțin. Eu pot trăi și cu un minim de aer. Azi la 9:30 mi-a murit în brațe. Asta e ultima poză cu el și tot frumos e. 15 ani mi-a fost alături și de cele mai multe ori m-am dat jos din pat pentru el. Știu că mulți mă cred nebună, dar au fost perioade în care dacă nu l-aș fi avut aș fi zăcut până aș fi murit și nu mi-ar fi părut deloc rău. Dar n-am putut să-l las niciodată singur, pentru că am fost mereu unul pentru altul. Se ținea mereu după mine, uneori îl amețeam dacă aveam treabă prin casă. Nu mă scăpa din ochi, dormea doar la mine în brațe și ori de câte ori eram supărată făcea în așa fel încât să mă înveselească. Iar eu n-am fost capabilă nici să-l mai țin măcar doi ani în viață.
Te iubesc pisoiul meu frumos - și mi se rupe dacă facă greșeli, nu mai văd din pricina lacrimilor. Te iubesc și sper să fii fericit. Vei rămâne mereu cel mai special suflet din viața mea.
Poate vă par nebună, dar dacă ați iubit necondiționat și cu adevărat orice sau pe oricine pe lume știți exact ce simt. A fost ca acel copil pe care nu l-am avut niciodată. Sper să fii bine și fericit. Măcar știu că toate durerile tale au dispărut. Știu și că sunt egoistă, dar pe mine cui m-ai lăsat?













Sper doar că am făcut tot posibilul să fie fericit!

luni, 25 mai 2015

Despre cel mai frumos Bookfest - 2015




Am început acest Bookfest în forță, cu multă voie bună și umor la greu. Eu zic că un om cu adevărat frumos e cel care știe să zâmbească mereu.
Da, a început nebunia râsului cu Nuami. Cu toate că eram obosită și rătutită - mă rog, pierdută prin București - Nuami mi-a dat mai multă veselie decât aveam eu nevoie. Când am ajuns în târg - firește că m-am oprit direct la cafea - am aflat că trebuie să-l lansez pe Wallace cu integrala "Cei patru justițiari". Asta n-ar fi fost o problemă majoră, dar cartea încă nu venise de la tipar. Desigur că noi ne-am distrat că doar nu era să plângem. "Detectiv fără voie - Integrala Mladin" a lui George Arion și "Cei patru justițiari" - două cărți de colecție - au apărut pe la un 17:00. Frumoase cărți și la exterior și la interior. Dar astea sunt povești livrești și nu aș vrea să vă plictisesc cu ele.
Ideea e că la Crime Scene Press, Alias Press, ba nu, colectivul "Flacăra" este unul genial. De la cel mai mic la cel mai mare - și nu mă refer la vârstă sau înălțime - numai oameni inteligenți cu simțul umorului dezvoltat și cu o capacitate extraordinară de-a se simți bine chiar dacă e mai puțin bine.
Nu numai că-mi place să fiu în preajma lor, dar atunci când nu sunt mă simt de parcă aș fi într-o lume străină și goală. Am înțeles la acest târg cât de mult contează cartea, oamenii și mai ales echipa aceasta, pentru mine. Mă simt, de fiecare dată, undeva pe o insulă pustie când nu-i am prin preajmă. E greu, în ziua de azi, să întâlnești oameni pe care să-i simți umani cu adevărat, spontani, veseli, fără ipocrizii și fără falsitate.
Acest târg chiar m-a ținut lângă oamenii de care aveam nevoie. Cu toate că am văzut mulți din cei pe care îi cunosc, nu am dat curs unor invitații false, malițioase sau pretențioase. E bine să simți că ai echipa ta și oamenii care vor să-ți fie în preajmă și așa vreau să rămână. Na, acum dați buzna si căutați George Arion, Stelian Țurlea și, firește, diva de mine. Da, știu, cum ar spune cineva "Mai poți de tine?". Da, mai pot :))

duminică, 24 mai 2015

Zilele trecute, datorită lui Nuami Dinescu, am înțeles, în sfârșit, cum e să fii artist.

Sigur, poate ar fi trebuit să o înțeleg pe pielea mea, dar mereu am fost convinsă că eu nu fac parte din acea lume. De ce spun asta? Pentru că mie îmi plac multe lucruri pe care, în general, artiștii, scriitorii, cei care trăiesc în lumea asta a creației, nu le agrează neapărat. Când am auzit că Numai e îndrăgostită de Harry Potter și alte personaje fantastice și de viața aceea plină de magie și de creativitate, mi-am dat seama că, cel mai probabil, ceilalți nu sunt artiști. La un moment dat în viață chiar m-am autoconvins de faptul că sunt eu atipică și că visez prea mult. Dar iată că nu e așa. Apoi Nuami a spus un lucru mare "trebuie să fii creativ tot timpul, nu numai când ai chef". Da, este foarte corect. Un alt lucru pe care eu l-am ascuns adânc în mine pentru că oamenii mă priveau ca pe o ciudată cu idei nebune. În două zile am învățat atât de multe de la Nuami cât nu am învățat în ani de la alții. Nu știu cum cineva nu ar putea iubi un om cu o asemenea gândire, cu o creativitate continuă, bun gust, bună creștere și cu o filosofie de viață foarte corectă. Nu mi-a spus nimic, adică nu mi-a dat nici un sfat despre cum ar trebui să fiu, dar am fost foarte atentă și mi-am dat seama că am lăsat prea mult de la mine, m-am închis prea mult în lumea mea și nu întotdeauna am luptat cu adevărat pentru ceea ce mi-am dorit.
Sunt recunoscătoare pentru aceste două zile. Pentru că mi-am dat seama că nu sunt singura care trece printr-o perioadă proastă, dar depinde și cum o faci. Nuami o face cu zâmbetul pe buze și așa ar trebui să fac și eu. Mai ales că de multe ori parcă aveam impresia că viețile noastre, cumva, au avut cam același destin nedrept. Da, important e să știm cum să trecem și cum să lăsăm în urmă ceea ce ne face rău. Rar m-am legat atât de repede de un om. Bine, rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de om.
Și da, spre rușinea mea sunt singura care nu a făcut poze cu Nuami, asta pentru că eu sunt o rătutită prin definiție. Dar ne-au făcut alții. Așa că o fur și eu, mai ales că e și George Arion cu noi :D

miercuri, 29 aprilie 2015

De ce fericirea ta depinde de a altora?!

... Păi nu depinde. N-am zis-o eu. Abia acum l-am înțeles pe Confucius. Da, el milita pentru ceva simplu. Cu cât nu-ți mai dorești nimic, cu atât ești mai mulțumit cu ceea ce ai sau ceea ce nu ai. Nu trebuie să-ți dorești fericirea sau alte lucruri, pur și simplu trebuie să exiști acolo, undeva, fără dorințe, fără cereri, doar cu răbdare. Da, cam așa. Și-mi dau seama că omul avea dreptate. Adică să fim serioși, China pe vremea lui chiar a învățat să aibă răbdare și a mai învățat niște reguli de bază: bunul simț. Mă rog, e o regulă care cuprinde mai multe.
Și atunci mă îndreb, de ce oamenii i-au decizii idioate în situații limită. Dacă ar fi fost după medici eu nu m-aș fi născut sau mama ar fi murit. Tata a zis că bagă tot spitalul la morgă dacă nu trăim amândouă. De ce? Adică de ce nu a putut, ca un om normal, să o aleagă pe mama și să mă lase pe mine? Ce rost are tot chinul ăsta? Pe ce s-a bazat el? Pe destin? Pe liberul arbitru? Pe ce? De ce a crezut el că eu o să fiu fericită? Oricum fericirea e o chestie de moment. Trece la fel cum vine. Și mi-am dat seama că eu poate abia acum ar fi trebuit să mă nasc după ce azi, în două formulare, am scris că sunt născută în 2015.
Nu, nu e o simplă întâmplare. Priviți în jur. Generația mea e parvenită, drogată, nefericită, alcoolică, depresivă. Pur și simplu am fost o generație de sacrificiu. Dacă pixul ăla m-a îndrumat de două ori să scriu 2015, îmi dau seama că eu, personal, m-am născut prea devreme. Și decizia tatălui meu a fost pripită. Nu, eu nu trebuia să mă nasc atunci, poate că nici acum, poate că nici altă dată.
Dar, cum omul mai are de dat și examene, mai bine să învăț că oricum gânditul nu mă ajută în acest precis moment.
Și doar spun asta de ani de zile: "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple". Niciodată n-am spus-o întâmplător.

joi, 12 martie 2015

V-ați prins cum ideile altora contează și ale voastre nu?

Nu e vorba despre idei, idei, e mai mult despre conjuncturi, moduri de viață, trăiri și, evident, puncte de vedere. 
Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, dar eu parcă sunt blestemată cu treaba asta. Adică, exemplu cel mai grăitor: există un om, să-i zicem 1, nu de alta, dar se poate interpreta și eu. Acest 1 are o altă concepție despre viață față de a mea. Normal până aici. Nu mă deranjează - oricum sunt greu de deranjat - ba chiar o accept cu bucurie, chiar dacă, undeva, în capul meu, nu aș face același lucru. O accept, cum spuneam, îi dau și sfaturi - că sunt bună la asta - și chiar îl compătimesc în anumite faze ale acestei existențe. Desigur că și punctele lui de vedere sunt diferite față de ale mele, doar trăim experiențe diferite, normal.
Nu e greu până aici, nu? Dacă e greu nu mă interesează.
Bun, bun, bun. 
Dar, omul respectiv, adică 1, nu are nici un respect față de poziția mea asupra vieții mele. Ăăă, serios? Adică serios? Eu trebuie să înghit tot ce ai tu în capul ăla, iar eu nu pot fi acceptată pentru că îmi place un rahat care ție nu îți place? În cazul ăsta de ce ne mai complicăm cu chestia aia că e minunat că suntem diferiti când, de fapt, pentru unii, acceptarea e doar la nivel de cuvinte, nu și de fapte. Ipocrizia, din nou, salvează România.

vineri, 6 martie 2015

Să moară Iolanda Știreanu!

Da, e prea de dimineață, iar cei care mă cunosc ar spune că pentru mine e chiar inuman de dimineață, numai că, de la un timp - chiar îndelungat, oricum nu prea mă mai știe nimeni de vreo șase luni - mă trezesc pe la patru-cinci dimineața. Bag în mine ca o spartă tot ce găsesc în frigider, apoi fac cafeaua cea de toate zilele, asta după ce-mi beau porția zilnică de apă caldă cu bicarbonat de sodiu, țigările și mă apuc de treabă. Și scriu, nene, și scriu. Trec de la știri la musical și de la musical la Iolanda Știreanu.

Da, bine, sunt conștientă că unii habar nu au cine e Iolanda Știreanu, altora nici nu le pasă - nici mie mai nou - iar majoritarii o vor. Numai că eu, oficial, m-am săturat de ea. De toate fițele și nebuniile ei, așa că am decis de ceva timp că "Jucătorul" va fi ultima carte cu Iolanda. Nu de alta, dar încep să-mi pierd din cultul personalității dacă mai scriu mult despre ea. 

Deja am ideea următorului polițist - a se citi roman polițist - și nu o include și pe ea. Sigur că am mai experimentat asta când am scos cărțile cu EVZ, dar nu m-am putut abține și tot l-am introdus pe Victor Blid colegul Iolandei. Da, ei bine, cred că merit și eu o detoxifiere a creierului. Mai ales că următorul roman mă tot strigă. Noroc că nu mai am mult la ăsta că mă zăpăceam de tot cu creierii capului (sic). 

Si acestea fiind spuse, da, bună dimineața!

Cum stă treaba cu nevinovăția celor din penitenciare.

Desigur, mă refer și la articolul de aici: http://ro.blastingnews.com/exprima-te/2015/03/nici-ridzi-nici-udrea-nu-sunt-vinovate-00294943.html, dar pot să vă spun și din experiența mea cu deținuții. Unii dintre voi știu, alții află acum, dar în decursul acestei vieți am fost de două ori la Penitenciarul Slobozia pentru a prezenta cărțile mele și ale altora, iar o dată a venit Penitenciarul la mine, atunci când au jucat în piesa de teatru pe care le-am scris-o.
Ei bine, nu vă imaginați că la astfel de lansări vin cei mai răi, din contră, vin cei mai buni care sunt la fel de răi. Sigur că am avut diverse discuții cu ei și ce credeți? ei, da, 90% susțin că sunt nevinovați, că cineva le-a instrumentat, că a fost o făcătură, vrăji aruncate asupra lor, blesteme și alte cele. Foarte puțin sunt cei care pleacă fruntea și recunosc spășiți. Așa că înțeleg destul de bine cum merge treaba. Nu trebuie să recunoască nici morți, chiar dacă dovezile sunt clare, clare, limpezi ca apele cristaline. Hai să nu mai credem tot ce auzim. Naivitatea asta o să ne omoare într-o zi.

joi, 5 martie 2015

Oana Mujea - Scriitoare/Cititoare: Scrie, scrie, dormi!

Oana Mujea - Scriitoare/Cititoare: Scrie, scrie, dormi!: Aproape o săptămână în care singura mea activitate este scrisul: politică, social, cultură, ciudățenii, roman, musical etc. Aici, din păcat...

Scrie, scrie, dormi!

Aproape o săptămână în care singura mea activitate este scrisul: politică, social, cultură, ciudățenii, roman, musical etc. Aici, din păcate, e o singură problemă. Le-am făcut pe toate atât de varză în capul meu încât am început să fabulez chiar și în somn.
Cum să dormi când singurul lucru pe care-l faci în somn e să scrii. Că aș scrie nu ar fi o tragedie, dar visele mele se axează pe semne de punctuație, pe frază și pe stil. Serios, am devenit atât de obsedată de toate astea și nici nu mi-am dat seama sau subconștientul meu e atât de sătul că încearcă să elimine ce e în capul meu în timpul zilei?
Bine, ar mai fi o explicație, a trecut atâta timp de când n-am mai scris decât aberații de câte un rând încât, acum, când treaba devine tot mai serioasă, începe să mă streseze. Nu știu dacă mai sunt ca odinioară când mi se punea pumnul în gură și mi se legau mâinile ca să nu mai scriu. Știți și voi cum e, când ești închis prea mult timp nu prea îți mai arde să mergi pe distanțe lungi. Dar vreau nu vreau... pâinea se câștigă greu.

Dar să trecem peste văicărelile unei femei trecute de treizeci și să vă îndrum spre câteva articole. Nu de alta, dar poate vreți să citiți despre Nostradamus sau despre Udrea, de ce nu?, despre Religia în școli - mă rog, aici aș fi avut eu multe de spus dar mă banează - și despre acuzațiile care i se aduc Elenei Basescu. Desigur că romane și musicaluri nu o să citiți online că doar nu m-am zăpăcit de tot.

Răutăcismele din ființa mea ascunsă

Problema e că nu sunt o ființă ascunsă. Da, sunt ironică, fac mișto de oameni, ba chiar râd de ei, atunci când providența mi-o permite, firește. Și aici mă refer la simplul fapt că de cele mai multe ori cineva îmi pune lacăt la gură și gata, trebuie să tac. Acum nu vă închipuiți că e așa ușor să mă ți cu gura închisă. Până la urmă tot desfac lacătul ăla și răbufnesc. 
Nu pot, nu înțeleg și nu pot, nu vreau să pot sau să înțeleg de ce trăim într-o lume în care trebuie să ne  ținem gura. De ce? Serios. În comunism ne țineam gura, în capitalism facem la fel. Lăsați-mă, frații mei albi, în pace. Dacă nu spun ce gândesc cu voce tare risc să fac vreo boală rară și e doar vina voastră. Dar și dacă voi fi pe moarte așa o să vi le arunc pe toate în față de nu o să vă vedeți.
Oamenii sunt nașpa și ipocriți! Am spus!

marți, 3 martie 2015

Să-mi intru în mână!

N-am mai scris de foarte mult timp. Nici cărți, nici teatru, nici versuri, dar, mai ales, nici articole. Într-un timp asta făceam toată ziua. Scriam despre orice: politică, cultură, social chiar și monden. Ce mă enerva, atrăgea sau îmi provoca vreo plăcere ascunsă se și așternea pe foaie. În ultimul timp am preferat cititul și scrisul lent la romanul "Jucătorul".
Acum, însă, am descoperit o nouă metodă de-a scrie. Și nu numai că-mi place, dar mă și face să îmi doresc să tot scriu. Singurul inconvenient este că siteul respectiv nu vrea diacritice, deh, platforma nu le suportă. Nu că n-aș înțelege, dar la mine degetele sunt formate cu diacritice și înnebunesc când trebuie să scriu fără, parcă aș fi o subtitrare proastă.
Nu contează, iată o monstră a ceea ce fac eu și încă una aici. Aș vrea să vă dau mostre și din "Jucătorul", dar n-ar mai fi surpriza surpriză.

marți, 24 februarie 2015

Șurup versus Șurub

Mai acum vreo doi ani o prietenă îmi spunea că mulți oameni folosesc "șurup" în loc de "șurub". Eu nu auzisem pe nimeni sau n-am fost niciodată atentă la această exprimare așa că am rămas puțin confuză și neîncrezătoare. Dar nu știu cum s-a făcut că în aceeași zi cineva chiar a spus "șurup". Sigur că noi ne-am pus pe râs, dar nu era de râs. Ar fi trebuit să plângem. Ba chiar am încercat să-l convingem pe respectivul că nici șurubelnița nu e șurupelniță, dar n-am avut cu cine, așa că am lăsat-o baltă. Însă, mai zilele trecute, iată că cineva zice iar ceva de un "șurup". Nu mă mai chinui de ceva vreme să le explic oamenilor că nu e corect. Oricum nu le pasă. Așa că m-am gândit, totuși, așa, pentru mine, să dau definiția din dex, ba chiar cu mai multe explicații și cu utilizarea lui corectă. Utilizarea lui "șurub" desigur. Așa că am încropit ceva, sper să vă fie de folos.


joi, 19 februarie 2015

Am și n-am chitara mea

Dar pot spune că am chitara mea. Sigur, acum, din bunătatea sufletului meu o să i-o mai dau și proprietarului de drept când trebuie să zdrăngăne, dar de acum eu învăț la ea.
După scris, dans acum chitară, serios, oare mă poate învăța cineva să pictez, nu de alta dar să fiu completă. Și puțină arhitectură aș vrea. Sigur, nu să ajung vreun Gaudi, dar măcar un pui de... Și apoi vom mai vedea ce idee îmi mai vine. Sunt cam bătrână totuși, ar trebui să mă potolesc. Dar de ce să mă potolesc când nu pot?
Și pentru că azi traducătorul meu din Italia mi-a trimis un fragment care i-a plăcut lui mult mă gândeam să-l împărtășesc cu voi. Adevărul e că și mie mi-a plăcut să scriu partea aia, e superbă. Atât de dură, sadică și rea :D

" Giacevo sul pavimento. Nuda. Papà mi stava guardando. Si sfilò la cintura di finta pelle dai pantaloni. Il cane iniziò a ringhiare. Un dobermann nero, massiccio. Ringhiava ogni volta che accennavo ad alzarmi. Sentivo il corpo pieno di piaghe. Perdevo sangue abbondantemente. Mamma piangeva. La sentivo chiaramente, ma sapevo che non era lì con noi. Non era in grado di difendermi. Non era in grado di difendere nemmeno se stessa.    Papà fece un ghigno. La cintura si innalzò in aria. Il dobermann ringhiò con più intensità, come se stesse godendo. Papà fece cenno al cane di attaccare. Vidi brillare i suoi denti bianchi, sottili e lunghi come due coltelli, e assaltare il mio corpo. Mi alzai in piedi. Non avevo idea di dove l'avessi trovata la forza necessaria. Ogni muscolo mandava al mio cervello fitte di dolore, e, per assurdo in quella situazione, il mio corpo si ostinava a vergognarsi della propria nudità, contro la mia volontà.    I suoi denti erano davanti ai miei occhi. Ci dividevano pochi centimetri. Respirai. Tremavo.Ma non mi muovevo da lì. Lasciai uscire dal mio stomaco un urlo. Un urlo corto, secco. Un urlo che ebbe l'effetto di trascinare in avanti le mie braccia. Le dita si strinsero intorno al collo del cane. Con un riflesso naturale, e una forza diabolica, feci ruotare i polsi. Sentii lo scricchiolio delle sue ossa, ma non era stato abbastanza. Continuava a schiamazzare. Allora le mie dita minute aumentarono la pressione. Strinsi i gomiti e lo avvicinai a me, sprigionando così un forza maggiore. Il colpo di grazia era andato a segno. Vidi la morte sopraggiungere a pochi centimetri dal mio naso.    Aspettai qualche istante per riavermi, poi guardai mio padre dritto negli occhi. - “Picchiami.”  ".

marți, 17 februarie 2015

Visul unor crime

Ca orice om normal, desigur, noaptea trecută am visat o carte întreagă. O carte cu șapte crime și Iolanda Știreanu - Aleluia - nu era pe acolo. Știu că totul a început de la cineva, nu îmi aduc aminte exact de la cine. Cineva care voia să omoare pe altcineva, firește. Dar totul a luat-o razna și oamenii au început să se omoare între ei bănuindu-se unii pe ceilalți. Doar trei femei - mamă și două fiice - au rămas pe poziții, fără să se bănuiască una pe cealaltă încercând să se apere de calea măcelului. Ei bine, aici visul meu a sărit în altul unde cineva omora pe altcineva. Nu-i așa că vorbim despre o normalitate foarte normală? :D


luni, 16 februarie 2015

Cititor și scriitor

Caut job. Caut job pentru că asta fac mereu. Sunt într-o continuă căutare. Învăț rusa, învăț PR, am certificate de competențe de toate felurile. Dar, în sufletul meu, tot cititor, tot scriitor, sunt. Ei da, Iolanda se întoarce. Nu pot sta departe de ea. Nici ea de mine. Depresia a revenit ca un trăsnet, așa că a revenit - știu că o să sune al dracului de ciudat - și luciditatea. Acum știu. Știu tot. Știu pentru că sufăr cu ea, pentru că trăiesc cu ea, pentru că, într-un fel idiot, o iubesc și cred că dacă ar exista chiar m-aș și culca cu ea.
Știu, de asemenea, că am trecut dincolo de politică, de polemică. O, da, am polemici scriitoricești cât cuprinde, dar măcar astea sunt constructive. Culmea, a revenit Oana și nimeni nu știe că a revenit și pe o formă de blog, pe o altă platformă și că ultimii ani au schimbat-o atât de mult încât se urăște ea pe ea.
Oana nu mai dă aproape nimic în afara scrisului. Oana nu mai știe să iubească și să înțeleagă. Cumva, pe undeva, Oana e moartă, dar altă Oana încă se mai zbate pentru că mai are multe de spus. Serios. A revenit Oana.

joi, 12 februarie 2015

Vând Telefon și mașină

Nu e gluma si nici n-am chef de glume. Imi cer scuze publice ca apelez la metoda etichetarilor dar n-am de ales. Vand Iphone 4, fara garantie, codat in Orange. Prefer sa-l vand in zona Arges pentru a va asigura ca e in stare perfecta. De asemenea, cei interesati de o honda accord model 2008, cu toate dotarile, piele, navigatie, comenzi vocale etc va rog sa va interesati la liderul Honda Pitesti. Dar telefonul e o prioritate. Daca stiti pe cineva nu ezitati. Multumesc si iertare ca va invadez peretii.
 — împreună cu Hernest Adrian şi alţi 28.

Suflete la cheie

"Mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Marii Negre: numai ghimpi curbi ce-au incununat odata fruntea lui Hristos."
Cam așa m-aș putea acum gândi la mine. Ca la o Lorelai fără un scop, fără o vină, fără o moarte. Agățată de un un nor ca de o speranță ce știu că se va spulbera. Vântul va împrăștia norul și vor muri atât așteptările cât și speranțele. Aceeași de demult. La fel întotdeauna. Singură pe lume până la șfârșitul lumii. 

miercuri, 11 februarie 2015

Din noul roman - mini fragment - Jucătorul

O informație. Ceruse o nenorocită de informație. Știa că femeia din fața lui o deține, o avusese dintotdeauna. De ce dracului ai omorî un amărât de chitarist dacă la un moment dat nu i-ar fi spus ceva ce ar fi putut ieși la iveală.
Cel puțin el și-a dat seama. Victor încă umbla după Prestoni fără să priceapă că adevărata cheie a încercării de-a o ucide pe Iolanda stă chiar în ceea ce a pățit bietul Ionel. Ionel Pițigoi. Nume predestinat. Nume predestinat morții. Fir'ar, păsările astea mici trăiesc puțin și cel mai adesea sunt înfulecate de vreun prădător. Asta i s-a întâmplat și chitaristului. A fost înfulecat cu tot cu pene și putea să jure că femeia din fața lui știa de unde să înceapă.
- Spune, femeie!
Îi poruncise, o bătuse, îi vorbise frumos și mai apoi o torturase. O înecase vreo două zile, dar nimic. Părea să fie mută. O nenorocită de păpușă mută. Dar era ceva la care nici o femeie nu putea rezista, violul. Se gândise la asta mult timp. Era ultima soluție pe care o avea.

Nu, nu avea de gând să se atingă de ea. Nu o plăcea și nu o voia. Îl scârbea pentru că nu voia să vorbească. Îl scârbea pentru că pur și simplu îl scârbea.