"Mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Marii Negre: numai ghimpi curbi ce-au incununat odata fruntea lui Hristos."
Cam așa m-aș putea acum gândi la mine. Ca la o Lorelai fără un scop, fără o vină, fără o moarte. Agățată de un un nor ca de o speranță ce știu că se va spulbera. Vântul va împrăștia norul și vor muri atât așteptările cât și speranțele. Aceeași de demult. La fel întotdeauna. Singură pe lume până la șfârșitul lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Chiar dacă părerile voastre sunt contrarii vă rog să vi le exprimați cu respect.