Nu e vorba despre idei, idei, e mai mult despre conjuncturi, moduri de viață, trăiri și, evident, puncte de vedere.
Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, dar eu parcă sunt blestemată cu treaba asta. Adică, exemplu cel mai grăitor: există un om, să-i zicem 1, nu de alta, dar se poate interpreta și eu. Acest 1 are o altă concepție despre viață față de a mea. Normal până aici. Nu mă deranjează - oricum sunt greu de deranjat - ba chiar o accept cu bucurie, chiar dacă, undeva, în capul meu, nu aș face același lucru. O accept, cum spuneam, îi dau și sfaturi - că sunt bună la asta - și chiar îl compătimesc în anumite faze ale acestei existențe. Desigur că și punctele lui de vedere sunt diferite față de ale mele, doar trăim experiențe diferite, normal.
Nu e greu până aici, nu? Dacă e greu nu mă interesează.
Bun, bun, bun.
Dar, omul respectiv, adică 1, nu are nici un respect față de poziția mea asupra vieții mele. Ăăă, serios? Adică serios? Eu trebuie să înghit tot ce ai tu în capul ăla, iar eu nu pot fi acceptată pentru că îmi place un rahat care ție nu îți place? În cazul ăsta de ce ne mai complicăm cu chestia aia că e minunat că suntem diferiti când, de fapt, pentru unii, acceptarea e doar la nivel de cuvinte, nu și de fapte. Ipocrizia, din nou, salvează România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Chiar dacă părerile voastre sunt contrarii vă rog să vi le exprimați cu respect.