Google+ Followers

marți, 7 iulie 2015

Încă îi spun "Pa, Piți", când ies din casă!

Încă nu mă pot obișnui că am rămas singură într-un apartament prea mare pentru mine. Încă îl aud miorlăind uneori și de fiecare dată când urc scările am senzația că mă așteaptă la ușă. Dar nu mă mai așteaptă. Nu se mai urcă la mine în brațe, iar atunci când sunt tristă nu mai are cine mă înveseli. Uneori nu vreau să mă întorc acasă, alteori vreau doar pentru că știu că e undeva aici și mă așteaptă. Sunt nerăbdătoare să-l văd, așa am fost mereu, dar acum nu mai e decât o stafie care trece tăcută prin casă. Poate mă caută, poate nu, poate doar vrea să stea la fereastra lui preferată și să doarmă cu mine în brațe. Nu mai pot intra în dormitor, pentru că acolo practic mi-a murit în brațe.
Nu mă mai pot uita la perna lui, pentru că știu că, chiar dacă mai e acolo, o fărâmă din sufletul lui, el nu mai e.
Au rămas doar amintirile, nouăzeci la sută fericite, nefericite sunt doar cele în care el era bolnav.
Încă nu pot conștinentiza că nu mai e. Și atunci când o fac nu mai sunt capabilă de nimic. Nu mai e nimeni care să mă asculte, să mă certe, să mă zgârie, să se joace, să mă facă fericită. Dar el oare e fericit? Sper că e. Asta e singura speranță pe care o am. Vreau să fie, chiar dacă mă simt abandonată. El e familia mea. Cealaltă familie a mea. Am fost doar noi doi mult, mult timp. Cum să accept asta? Încă nu știu cum, poate cu timpul. - Scuze greșelile, dar nu mai văd prea bine. Scuze orice. Nu-mi pasă. Îmi e doar dor de el și-l vreau în brațe.








Cel mai frumos!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Chiar dacă părerile voastre sunt contrarii vă rog să vi le exprimați cu respect.