Despre cel mai frumos Bookfest - 2015

Am început acest Bookfest în forță, cu multă voie bună și umor la greu. Eu zic că un om cu adevărat frumos e cel care știe să zâmbească mereu.
Da, a început nebunia râsului cu Nuami. Cu toate că eram obosită și rătutită - mă rog, pierdută prin București - Nuami mi-a dat mai multă veselie decât aveam eu nevoie. Când am ajuns în târg - firește că m-am oprit direct la cafea - am aflat că trebuie să-l lansez pe Wallace cu integrala "Cei patru justițiari". Asta n-ar fi fost o problemă majoră, dar cartea încă nu venise de la tipar. Desigur că noi ne-am distrat că doar nu era să plângem. "Detectiv fără voie - Integrala Mladin" a lui George Arion și "Cei patru justițiari" - două cărți de colecție - au apărut pe la un 17:00. Frumoase cărți și la exterior și la interior. Dar astea sunt povești livrești și nu aș vrea să vă plictisesc cu ele.
Ideea e că la Crime Scene Press, Alias Press, ba nu, colectivul "Flacăra" este unul genial. De la cel mai mic la cel mai mare - și nu mă refer la vârstă sau înălțime - numai oameni inteligenți cu simțul umorului dezvoltat și cu o capacitate extraordinară de-a se simți bine chiar dacă e mai puțin bine.
Nu numai că-mi place să fiu în preajma lor, dar atunci când nu sunt mă simt de parcă aș fi într-o lume străină și goală. Am înțeles la acest târg cât de mult contează cartea, oamenii și mai ales echipa aceasta, pentru mine. Mă simt, de fiecare dată, undeva pe o insulă pustie când nu-i am prin preajmă. E greu, în ziua de azi, să întâlnești oameni pe care să-i simți umani cu adevărat, spontani, veseli, fără ipocrizii și fără falsitate.
Acest târg chiar m-a ținut lângă oamenii de care aveam nevoie. Cu toate că am văzut mulți din cei pe care îi cunosc, nu am dat curs unor invitații false, malițioase sau pretențioase. E bine să simți că ai echipa ta și oamenii care vor să-ți fie în preajmă și așa vreau să rămână. Na, acum dați buzna si căutați George Arion, Stelian Țurlea și, firește, diva de mine. Da, știu, cum ar spune cineva "Mai poți de tine?". Da, mai pot :))

Zilele trecute, datorită lui Nuami Dinescu, am înțeles, în sfârșit, cum e să fii artist.

Sigur, poate ar fi trebuit să o înțeleg pe pielea mea, dar mereu am fost convinsă că eu nu fac parte din acea lume. De ce spun asta? Pentru că mie îmi plac multe lucruri pe care, în general, artiștii, scriitorii, cei care trăiesc în lumea asta a creației, nu le agrează neapărat. Când am auzit că Numai e îndrăgostită de Harry Potter și alte personaje fantastice și de viața aceea plină de magie și de creativitate, mi-am dat seama că, cel mai probabil, ceilalți nu sunt artiști. La un moment dat în viață chiar m-am autoconvins de faptul că sunt eu atipică și că visez prea mult. Dar iată că nu e așa. Apoi Nuami a spus un lucru mare "trebuie să fii creativ tot timpul, nu numai când ai chef". Da, este foarte corect. Un alt lucru pe care eu l-am ascuns adânc în mine pentru că oamenii mă priveau ca pe o ciudată cu idei nebune. În două zile am învățat atât de multe de la Nuami cât nu am învățat în ani de la alții. Nu știu cum cineva nu ar putea iubi un om cu o asemenea gândire, cu o creativitate continuă, bun gust, bună creștere și cu o filosofie de viață foarte corectă. Nu mi-a spus nimic, adică nu mi-a dat nici un sfat despre cum ar trebui să fiu, dar am fost foarte atentă și mi-am dat seama că am lăsat prea mult de la mine, m-am închis prea mult în lumea mea și nu întotdeauna am luptat cu adevărat pentru ceea ce mi-am dorit.
Sunt recunoscătoare pentru aceste două zile. Pentru că mi-am dat seama că nu sunt singura care trece printr-o perioadă proastă, dar depinde și cum o faci. Nuami o face cu zâmbetul pe buze și așa ar trebui să fac și eu. Mai ales că de multe ori parcă aveam impresia că viețile noastre, cumva, au avut cam același destin nedrept. Da, important e să știm cum să trecem și cum să lăsăm în urmă ceea ce ne face rău. Rar m-am legat atât de repede de un om. Bine, rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de om.
Și da, spre rușinea mea sunt singura care nu a făcut poze cu Nuami, asta pentru că eu sunt o rătutită prin definiție. Dar ne-au făcut alții. Așa că o fur și eu, mai ales că e și George Arion cu noi :D

De ce fericirea ta depinde de a altora?!

... Păi nu depinde. N-am zis-o eu. Abia acum l-am înțeles pe Confucius. Da, el milita pentru ceva simplu. Cu cât nu-ți mai dorești nimic, cu atât ești mai mulțumit cu ceea ce ai sau ceea ce nu ai. Nu trebuie să-ți dorești fericirea sau alte lucruri, pur și simplu trebuie să exiști acolo, undeva, fără dorințe, fără cereri, doar cu răbdare. Da, cam așa. Și-mi dau seama că omul avea dreptate. Adică să fim serioși, China pe vremea lui chiar a învățat să aibă răbdare și a mai învățat niște reguli de bază: bunul simț. Mă rog, e o regulă care cuprinde mai multe.
Și atunci mă îndreb, de ce oamenii i-au decizii idioate în situații limită. Dacă ar fi fost după medici eu nu m-aș fi născut sau mama ar fi murit. Tata a zis că bagă tot spitalul la morgă dacă nu trăim amândouă. De ce? Adică de ce nu a putut, ca un om normal, să o aleagă pe mama și să mă lase pe mine? Ce rost are tot chinul ăsta? Pe ce s-a bazat el? Pe destin? Pe liberul arbitru? Pe ce? De ce a crezut el că eu o să fiu fericită? Oricum fericirea e o chestie de moment. Trece la fel cum vine. Și mi-am dat seama că eu poate abia acum ar fi trebuit să mă nasc după ce azi, în două formulare, am scris că sunt născută în 2015.
Nu, nu e o simplă întâmplare. Priviți în jur. Generația mea e parvenită, drogată, nefericită, alcoolică, depresivă. Pur și simplu am fost o generație de sacrificiu. Dacă pixul ăla m-a îndrumat de două ori să scriu 2015, îmi dau seama că eu, personal, m-am născut prea devreme. Și decizia tatălui meu a fost pripită. Nu, eu nu trebuia să mă nasc atunci, poate că nici acum, poate că nici altă dată.
Dar, cum omul mai are de dat și examene, mai bine să învăț că oricum gânditul nu mă ajută în acest precis moment.
Și doar spun asta de ani de zile: "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple". Niciodată n-am spus-o întâmplător.

V-ați prins cum ideile altora contează și ale voastre nu?

Nu e vorba despre idei, idei, e mai mult despre conjuncturi, moduri de viață, trăiri și, evident, puncte de vedere. 

Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, dar eu parcă sunt blestemată cu treaba asta. Adică, exemplu cel mai grăitor: există un om, să-i zicem 1, nu de alta, dar se poate interpreta și eu. Acest 1 are o altă concepție despre viață față de a mea. Normal până aici. Nu mă deranjează - oricum sunt greu de deranjat - ba chiar o accept cu bucurie, chiar dacă, undeva, în capul meu, nu aș face același lucru. O accept, cum spuneam, îi dau și sfaturi - că sunt bună la asta - și chiar îl compătimesc în anumite faze ale acestei existențe. Desigur că și punctele lui de vedere sunt diferite față de ale mele, doar trăim experiențe diferite, normal.

Nu e greu până aici, nu? Dacă e greu nu mă interesează.

Bun, bun, bun. 

Dar, omul respectiv, adică 1, nu are nici un respect față de poziția mea asupra vieții mele. Ăăă, serios? Adică serios? Eu trebuie să înghit tot ce ai tu în capul ăla, iar eu nu pot fi acceptată pentru că îmi place un rahat care ție nu îți place? În cazul ăsta de ce ne mai complicăm cu chestia aia că e minunat că suntem diferiti când, de fapt, pentru unii, acceptarea e doar la nivel de cuvinte, nu și de fapte. Ipocrizia, din nou, salvează România.

Să moară Iolanda Știreanu!

Da, e prea de dimineață, iar cei care mă cunosc ar spune că pentru mine e chiar inuman de dimineață, numai că, de la un timp - chiar îndelungat, oricum nu prea mă mai știe nimeni de vreo șase luni - mă trezesc pe la patru-cinci dimineața. Bag în mine ca o spartă tot ce găsesc în frigider, apoi fac cafeaua cea de toate zilele, asta după ce-mi beau porția zilnică de apă caldă cu bicarbonat de sodiu, țigările și mă apuc de treabă. Și scriu, nene, și scriu. Trec de la știri la musical și de la musical la Iolanda Știreanu.

Da, bine, sunt conștientă că unii habar nu au cine e Iolanda Știreanu, altora nici nu le pasă - nici mie mai nou - iar majoritarii o vor. Numai că eu, oficial, m-am săturat de ea. De toate fițele și nebuniile ei, așa că am decis de ceva timp că "Jucătorul" va fi ultima carte cu Iolanda. Nu de alta, dar încep să-mi pierd din cultul personalității dacă mai scriu mult despre ea. 

Deja am ideea următorului polițist - a se citi roman polițist - și nu o include și pe ea. Sigur că am mai experimentat asta când am scos cărțile cu EVZ, dar nu m-am putut abține și tot l-am introdus pe Victor Blid colegul Iolandei. Da, ei bine, cred că merit și eu o detoxifiere a creierului. Mai ales că următorul roman mă tot strigă. Noroc că nu mai am mult la ăsta că mă zăpăceam de tot cu creierii capului (sic). 

Si acestea fiind spuse, da, bună dimineața!

Cum stă treaba cu nevinovăția celor din penitenciare.

Desigur, mă refer și la articolul de aici: http://ro.blastingnews.com/exprima-te/2015/03/nici-ridzi-nici-udrea-nu-sunt-vinovate-00294943.html, dar pot să vă spun și din experiența mea cu deținuții. Unii dintre voi știu, alții află acum, dar în decursul acestei vieți am fost de două ori la Penitenciarul Slobozia pentru a prezenta cărțile mele și ale altora, iar o dată a venit Penitenciarul la mine, atunci când au jucat în piesa de teatru pe care le-am scris-o.

Ei bine, nu vă imaginați că la astfel de lansări vin cei mai răi, din contră, vin cei mai buni care sunt la fel de răi. Sigur că am avut diverse discuții cu ei și ce credeți? ei, da, 90% susțin că sunt nevinovați, că cineva le-a instrumentat, că a fost o făcătură, vrăji aruncate asupra lor, blesteme și alte cele. Foarte puțin sunt cei care pleacă fruntea și recunosc spășiți. Așa că înțeleg destul de bine cum merge treaba. Nu trebuie să recunoască nici morți, chiar dacă dovezile sunt clare, clare, limpezi ca apele cristaline. Hai să nu mai credem tot ce auzim. Naivitatea asta o să ne omoare într-o zi.

Oana Mujea - Scriitoare/Cititoare: Scrie, scrie, dormi!

Oana Mujea - Scriitoare/Cititoare: Scrie, scrie, dormi!: Aproape o săptămână în care singura mea activitate este scrisul: politică, social, cultură, ciudățenii, roman, musical etc. Aici, din păcat...