Încă îi spun "Pa, Piți", când ies din casă!

Încă nu mă pot obișnui că am rămas singură într-un apartament prea mare pentru mine. Încă îl aud miorlăind uneori și de fiecare dată când urc scările am senzația că mă așteaptă la ușă. Dar nu mă mai așteaptă. Nu se mai urcă la mine în brațe, iar atunci când sunt tristă nu mai are cine mă înveseli. Uneori nu vreau să mă întorc acasă, alteori vreau doar pentru că știu că e undeva aici și mă așteaptă. Sunt nerăbdătoare să-l văd, așa am fost mereu, dar acum nu mai e decât o stafie care trece tăcută prin casă. Poate mă caută, poate nu, poate doar vrea să stea la fereastra lui preferată și să doarmă cu mine în brațe. Nu mai pot intra în dormitor, pentru că acolo practic mi-a murit în brațe.
Nu mă mai pot uita la perna lui, pentru că știu că, chiar dacă mai e acolo, o fărâmă din sufletul lui, el nu mai e.
Au rămas doar amintirile, nouăzeci la sută fericite, nefericite sunt doar cele în care el era bolnav.
Încă nu pot conștinentiza că nu mai e. Și atunci când o fac nu mai sunt capabilă de nimic. Nu mai e nimeni care să mă asculte, să mă certe, să mă zgârie, să se joace, să mă facă fericită. Dar el oare e fericit? Sper că e. Asta e singura speranță pe care o am. Vreau să fie, chiar dacă mă simt abandonată. El e familia mea. Cealaltă familie a mea. Am fost doar noi doi mult, mult timp. Cum să accept asta? Încă nu știu cum, poate cu timpul. - Scuze greșelile, dar nu mai văd prea bine. Scuze orice. Nu-mi pasă. Îmi e doar dor de el și-l vreau în brațe.

Cel mai frumos!

Durerile sufletului, cel puțin, mai sunt compensate de cele scriitoricești.

S-a dus și eu nu mai am ce face decât să-l jelesc zi și noapte. Poate și de aia accept să tot plec de acasă pe nimic, doar să nu-l mai aud cum mieună când intru în casă, să nu-i mai aud lăbuțele care se îndreaptă spre mine, el fiind niciunde în casă. Uneori mă trezesc că-l caut, dar nu-l găsesc.
Eh, asta e o altă experiență de viață afurisită. Trei ani de ghinion? Ăsta e al treilea. Dar, pe lângă asta, ei bine mai avem și câteva lucruri bune. Crime Scene Press a scos cărți noi, printre care și "Jucătorul" meu, care, desigur, are un succes.
Biblioteca Județeană Iași, în frunte cu minunatul Dan Doboș, ne-a invitat acum pe 9 iulie să facem o lansare acolo - în toamnă vom merge și la Vâlcea și la Deva și la Ialomița și vă mai spun eu pe unde. E vorba de mine, George Arion și Stelian Țurlea. Clar cei mai buni dintre cei buni.
Cu toate că m-am tot bosumflat când îmi zicea "vărul" meu că vrea să bage reclamă în "24 Plus", ieri când mi-am văzut cartea în revistă chiar m-am bucurat. Uneori chiar sunt taur, n-am ce face. Lucrurile încep să se lege ușor, ușor și sper să rămână așa. Om mai vorbi, n-om mai vorbi. Dar, până una alta le mulțumesc "nebunilor" care au tot încercat să mă scoată din starea pierderii iubirii mele mici. Oameni de la care nu m-aș fi așteptat. E bine așa, e bine.

Știu, poate e grav, poate nu, dar mai scriu și să câștig, așa că vă rog deschideți linkurile.

Pe el l-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine. Nu o să încorporez un link pentru că aș simți că nu-i dau nici o șansă. Marea iubire a vieții mele s-a dus și nu știu cum să-mi găsesc calea.

http://ro.blastingnews.com/societate/2015/06/cum-influen-eaza-animalele-de-companie-cre-terea-copiilor-00456981.html

Pentru ei am scris că sunt buni, nu îi iubesc pe toți, dar le recunosc valoarea.

Campionatul de poker mi se pare important pentru un oraș ca Piteștiul, tocmai de aceea am scris și aș vrea să fiți la curent. Mulțumesc!

Vă cer scuze, dar cerul plânge.

Era deja mort și totuși atât de frumos. Astăzi 26/06/2015 a decis să mă lase singură. Știu că îi am pe ai mei, dar cu toate astea Piți a fost viața mea, iar acum nu îmi mai găsesc calea. Aș fi fost dispusă pentru el să stau 17 ore să muncesc pe 1000 ron numai să știu că-i pot asigura tot ce are nevoie. Acum, pentru mine, contează mai puțin. Eu pot trăi și cu un minim de aer. Azi la 9:30 mi-a murit în brațe. Asta e ultima poză cu el și tot frumos e. 15 ani mi-a fost alături și de cele mai multe ori m-am dat jos din pat pentru el. Știu că mulți mă cred nebună, dar au fost perioade în care dacă nu l-aș fi avut aș fi zăcut până aș fi murit și nu mi-ar fi părut deloc rău. Dar n-am putut să-l las niciodată singur, pentru că am fost mereu unul pentru altul. Se ținea mereu după mine, uneori îl amețeam dacă aveam treabă prin casă. Nu mă scăpa din ochi, dormea doar la mine în brațe și ori de câte ori eram supărată făcea în așa fel încât să mă înveselească. Iar eu n-am fost capabilă nici să-l mai țin măcar doi ani în viață.
Te iubesc pisoiul meu frumos - și mi se rupe dacă facă greșeli, nu mai văd din pricina lacrimilor. Te iubesc și sper să fii fericit. Vei rămâne mereu cel mai special suflet din viața mea.
Poate vă par nebună, dar dacă ați iubit necondiționat și cu adevărat orice sau pe oricine pe lume știți exact ce simt. A fost ca acel copil pe care nu l-am avut niciodată. Sper să fii bine și fericit. Măcar știu că toate durerile tale au dispărut. Știu și că sunt egoistă, dar pe mine cui m-ai lăsat?

Sper doar că am făcut tot posibilul să fie fericit!

Despre cel mai frumos Bookfest - 2015

Am început acest Bookfest în forță, cu multă voie bună și umor la greu. Eu zic că un om cu adevărat frumos e cel care știe să zâmbească mereu.
Da, a început nebunia râsului cu Nuami. Cu toate că eram obosită și rătutită - mă rog, pierdută prin București - Nuami mi-a dat mai multă veselie decât aveam eu nevoie. Când am ajuns în târg - firește că m-am oprit direct la cafea - am aflat că trebuie să-l lansez pe Wallace cu integrala "Cei patru justițiari". Asta n-ar fi fost o problemă majoră, dar cartea încă nu venise de la tipar. Desigur că noi ne-am distrat că doar nu era să plângem. "Detectiv fără voie - Integrala Mladin" a lui George Arion și "Cei patru justițiari" - două cărți de colecție - au apărut pe la un 17:00. Frumoase cărți și la exterior și la interior. Dar astea sunt povești livrești și nu aș vrea să vă plictisesc cu ele.
Ideea e că la Crime Scene Press, Alias Press, ba nu, colectivul "Flacăra" este unul genial. De la cel mai mic la cel mai mare - și nu mă refer la vârstă sau înălțime - numai oameni inteligenți cu simțul umorului dezvoltat și cu o capacitate extraordinară de-a se simți bine chiar dacă e mai puțin bine.
Nu numai că-mi place să fiu în preajma lor, dar atunci când nu sunt mă simt de parcă aș fi într-o lume străină și goală. Am înțeles la acest târg cât de mult contează cartea, oamenii și mai ales echipa aceasta, pentru mine. Mă simt, de fiecare dată, undeva pe o insulă pustie când nu-i am prin preajmă. E greu, în ziua de azi, să întâlnești oameni pe care să-i simți umani cu adevărat, spontani, veseli, fără ipocrizii și fără falsitate.
Acest târg chiar m-a ținut lângă oamenii de care aveam nevoie. Cu toate că am văzut mulți din cei pe care îi cunosc, nu am dat curs unor invitații false, malițioase sau pretențioase. E bine să simți că ai echipa ta și oamenii care vor să-ți fie în preajmă și așa vreau să rămână. Na, acum dați buzna si căutați George Arion, Stelian Țurlea și, firește, diva de mine. Da, știu, cum ar spune cineva "Mai poți de tine?". Da, mai pot :))

Zilele trecute, datorită lui Nuami Dinescu, am înțeles, în sfârșit, cum e să fii artist.

Sigur, poate ar fi trebuit să o înțeleg pe pielea mea, dar mereu am fost convinsă că eu nu fac parte din acea lume. De ce spun asta? Pentru că mie îmi plac multe lucruri pe care, în general, artiștii, scriitorii, cei care trăiesc în lumea asta a creației, nu le agrează neapărat. Când am auzit că Numai e îndrăgostită de Harry Potter și alte personaje fantastice și de viața aceea plină de magie și de creativitate, mi-am dat seama că, cel mai probabil, ceilalți nu sunt artiști. La un moment dat în viață chiar m-am autoconvins de faptul că sunt eu atipică și că visez prea mult. Dar iată că nu e așa. Apoi Nuami a spus un lucru mare "trebuie să fii creativ tot timpul, nu numai când ai chef". Da, este foarte corect. Un alt lucru pe care eu l-am ascuns adânc în mine pentru că oamenii mă priveau ca pe o ciudată cu idei nebune. În două zile am învățat atât de multe de la Nuami cât nu am învățat în ani de la alții. Nu știu cum cineva nu ar putea iubi un om cu o asemenea gândire, cu o creativitate continuă, bun gust, bună creștere și cu o filosofie de viață foarte corectă. Nu mi-a spus nimic, adică nu mi-a dat nici un sfat despre cum ar trebui să fiu, dar am fost foarte atentă și mi-am dat seama că am lăsat prea mult de la mine, m-am închis prea mult în lumea mea și nu întotdeauna am luptat cu adevărat pentru ceea ce mi-am dorit.
Sunt recunoscătoare pentru aceste două zile. Pentru că mi-am dat seama că nu sunt singura care trece printr-o perioadă proastă, dar depinde și cum o faci. Nuami o face cu zâmbetul pe buze și așa ar trebui să fac și eu. Mai ales că de multe ori parcă aveam impresia că viețile noastre, cumva, au avut cam același destin nedrept. Da, important e să știm cum să trecem și cum să lăsăm în urmă ceea ce ne face rău. Rar m-am legat atât de repede de un om. Bine, rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de om.
Și da, spre rușinea mea sunt singura care nu a făcut poze cu Nuami, asta pentru că eu sunt o rătutită prin definiție. Dar ne-au făcut alții. Așa că o fur și eu, mai ales că e și George Arion cu noi :D

De ce fericirea ta depinde de a altora?!

... Păi nu depinde. N-am zis-o eu. Abia acum l-am înțeles pe Confucius. Da, el milita pentru ceva simplu. Cu cât nu-ți mai dorești nimic, cu atât ești mai mulțumit cu ceea ce ai sau ceea ce nu ai. Nu trebuie să-ți dorești fericirea sau alte lucruri, pur și simplu trebuie să exiști acolo, undeva, fără dorințe, fără cereri, doar cu răbdare. Da, cam așa. Și-mi dau seama că omul avea dreptate. Adică să fim serioși, China pe vremea lui chiar a învățat să aibă răbdare și a mai învățat niște reguli de bază: bunul simț. Mă rog, e o regulă care cuprinde mai multe.
Și atunci mă îndreb, de ce oamenii i-au decizii idioate în situații limită. Dacă ar fi fost după medici eu nu m-aș fi născut sau mama ar fi murit. Tata a zis că bagă tot spitalul la morgă dacă nu trăim amândouă. De ce? Adică de ce nu a putut, ca un om normal, să o aleagă pe mama și să mă lase pe mine? Ce rost are tot chinul ăsta? Pe ce s-a bazat el? Pe destin? Pe liberul arbitru? Pe ce? De ce a crezut el că eu o să fiu fericită? Oricum fericirea e o chestie de moment. Trece la fel cum vine. Și mi-am dat seama că eu poate abia acum ar fi trebuit să mă nasc după ce azi, în două formulare, am scris că sunt născută în 2015.
Nu, nu e o simplă întâmplare. Priviți în jur. Generația mea e parvenită, drogată, nefericită, alcoolică, depresivă. Pur și simplu am fost o generație de sacrificiu. Dacă pixul ăla m-a îndrumat de două ori să scriu 2015, îmi dau seama că eu, personal, m-am născut prea devreme. Și decizia tatălui meu a fost pripită. Nu, eu nu trebuia să mă nasc atunci, poate că nici acum, poate că nici altă dată.
Dar, cum omul mai are de dat și examene, mai bine să învăț că oricum gânditul nu mă ajută în acest precis moment.
Și doar spun asta de ani de zile: "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple". Niciodată n-am spus-o întâmplător.